Detalii

Turnu Măgurele (în turcă Kule, în bulgară Holavnik) este un municipiu în județul Teleorman, Muntenia, România. Se află în sudul țării și în sud-vestul județului, aproape de confluența râului Olt cu Dunărea la marginea Câmpiei Române.

Prima atestare documentară a localității apare într-o diplomă emisă de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu prilejul luptelor purtate aici din anul 1394. Cetatea a aparținut Imperiului Otoman, cu intermitențe, între anii 1417-1829, fiind o raia turcească din sangeacul Nicopolelui. După războiul ruso-turc din 1828-1829, localitatea întră în componența Țării Românești, ca urmare a tratatului de la Adrianopol. După 1829 localitatea este strămutată pe dealul din apropiere, în apropierea localitătilor Odaia și Măgurele, iar cetatea este demolată. Din 1839 este reședința județului Teleorman până în 1950 și încă o dată din 1952 până în 1968, când, în urma reorganizării administrative, pierde statutul de reședință în favoarea orașului Alexandria.

Sistematizarea comunistă a avut un impact major asupra urbanisticii localității, iar inființarea Combinatului de Îngrășăminte Chimice (1962) a transformat orașul într-unul industrial. Urbanizarea forțată a făcut ca populația orașului să crească substanțial pentru ca în 1992 să se ajungă la aproape 37.000 de locuitori.

După Revoluția din 1989 municipiul suferă un declin accentuat ca urmare a restrângerii activităților industriale și economice și a migrației populației spre marile orașe precum și spre alte state europene.

Istoric

După războaiele daco-romane din anii 101–106 d.Hr., încheiate prin victoria armatelor romane conduse de împăratul Traian și prin cucerirea Daciei, zona actualului oraș nu a intrat în componența noii provincii create. Împăratul Traian a fortificat granița de est a Daciei pe linia Oltului, construind cunoscuta Limes alutanus, format din castre și cetăți de o parte si de alta a râului Olt, de la Dunăre (din zona Islazului de astăzi) până în munții Boița. Istoricul Procopiu din Cezareea îl arată pe Traian ca fondator al cetății Turris, identificată de unii istorici cu Turnu Măgurele.[4] Această aserțiune a istoricului antic nu este confirmată, cetatea Turnu datând dintr-o epocă mai târzie.[5] Istoricii și arheologii încă nu s-au pus de acord cu privire la perioada începerii constructiei fortificației de pe malul Dunării: există teorii cu privire la o constructie din perioada lui Constantin cel Mare sau chiar de mai târziu, din perioada lui Iustinian I, însă niciuna nu este pe deplin acceptată de istorici. Cert este că în perioada lui Mircea cel Bătrân această asezare a avut un rol important în strategia defensivă a Valahiei în fața pericolului otoman.

Prima atestare documentară a cetății de la Turnu apare între anii 1393-1394 într-un document al cancelariei lui Sigismund de Luxembourg. Documentul descrie contextul și istoricul luptelor duse de Sigsmund în sprijinul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său, pentru repunerea acestuia din urmă pe tronul Țării Românești. În această diplomă (din 1397) este amintită recucerirea cetății de către trupele aliate domnitorului Mircea:

"După intrarea noastră în (Țara Românească) puserăm pe fugă pe români și pe turci cu căpeteniile lor și luarăm cu multă vărsare de sânge fortareața Nicopolis cel mic (Turnu), situată în Țara Românească."

Cetatea va rămâne sub stăpânirea Țării Românești pe perioada domniei lui Mircea pentru ca în jurul anului 1417 Turnu să intre sub stăpânire turcească și să fie transformată, împreună cu o zonă de securitate (stabilită în adâncimea teriotoriului Valahiei cu o rază de 15 km de la cetate), în raiaua Turnu. Turcii stăpânesc raiaua Turnu (în turcește Holavnic – Kule) cu unele intermitențe (între anii 1594 – 1600 și 1772 – 1774) până în 1829, când în urma Tratatului de la Adrianopol raialele (Turnu, Giurgiu și Brăila) sunt cedate definitiv Țării Românești. În raiaua Turnu au fost cuprinse satele Lița, Odaia, Măgurele și Ciuperceni, iar pământul ce aparținea cetății, în vechile hotare, era de 14.800 pogoane.[6] În urma războiului ruso-turc din 1828-1829 (prin tratatul de pace de la Adrianopol din 1829) s-a stabilit ca raiaua Turnu să fie părăsită de către turci și restituită Țării Românești.[7][8] La 10 februarie 1829 are loc intrarea efectivă a raialei Turnu sub autoritatea Țării Românești motiv pentru care Sfântul Haralambie, sărbătorit la 10 februarie, este adoptat ca patron spiritual al viitorului oraș.

Înființarea oficială a orașului Turnu, actualul Turnu Măgurele (numit astfel pentru a se deosebi de Drobeta Turnu Severin și Turnu Roșu) s-a hotărât la data de 27 februarie 1836, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Denumirea de "Măgurele" a fost adăugată mai apoi, după numele satului lângă care s-a așezat, precum și a celor două măguri ce străjuiesc înălțimile apropiate. Planul orașului a fost elaborat de inginerul german Karl Zohl, sub forma a două cercuri aproape tangente interior, cu trei bulevarde lungi formate: unul pe diametrul comun al celor două cercuri și două din ele, simetrice față de primul, pe două tangente ale cercului mic ce sunt inscrise cercului mare; celelalte străzi au forma unor arcuri de cerc exterioare cercului mic și înscrise în cercul mai mare) stabilind astfel străzile, piețele, locurile pentru construcțiile proprii și suprafața locurilor de casă (vezi planul alăturat). La întocmirea planului orașului s-a ținut seama de configurația terenului, precum și de direcția vânturilor dominante și de aceea multe străzi nu sunt drepte, ci în formă de arcuri de cerc, cu excepția celor trei străzi principale. Turnu Măgurele are în componența administrativă și cele două sate vechi ale așezării, Măgurele și Odaia - devenite comune suburbane. Orașul a fost reședința județului Teleorman între anii 1839 – 1950, reședință de raion în cadrul regiunii Teleorman (1950 – 1952) și regiunii București (1952 – 1968).

Orașul Turnu Măgurele a luat parte la evenimentele importante ale poporului român din secolele XIX-XX: Revoluția pașoptistă (1848), Războiul de Independență (1877 – 1878), Primul Război Mondial (1916 - 1918) și Al Doilea Război Mondial (1940-1945).

În succesiunea lor cele mai semnificative evenimente la care turnenii au participat sunt:

Prin Turnu Măgurele au trecut în iunie 1848, revoluționarii români în drumul lor spre comuna Islaz, unde au ridicat steagul Revoluției de la 1848 și unde au citit „Proclamația de la Islaz”.
Turnu Măgurele a avut o mare importanță în timpul Războiul pentru Independență din 1877 - 1878, pentru că aici s-a stabilit cartierul general pentru toate trupele române și mare parte a trupelor ruse. De aici s-a trecut pe podul de vase peste Dunăre, în Bulgaria unde s-au dus luptele cu armata otomană. Tot aici s-au adunat toate proviziile de hrană și de război ale trupelor, pe aici au fost dusi la spitalul orășenesc și la spitalul de campanie răniții de război, au fost conduși în lagărul special amenajat prizonierii de război și de aici și-au transmis știrile corespondenții de război.
În timpul Primului Război Mondial pentru reîntregirea neamului, când armata română împreună cu întreaga administrație a țării s-a retras în Moldova, Turnu Măgurele a fost ocupat de armata germano-bulgară. Orașul a fost eliberat la 12 noiembrie 1918 de către trupele franceze aliate din Armata Dunării.
Ca urmare a alianței cu Germania hitleristă, în noiembrie 1940, trupe germane au sosit și au staționat în Turnu Măgurele, în special în port, unde au construit un pod de vase peste Dunăre, pentru a trece în Bulgaria. În fața ofensivei trupelor sovietice și după Lovitura de stat din 23 august 1944, orașul a fost eliberat de ocupanții naziști. După eliberarea României de sub ocupația germană (25 octombrie 1944), în orașul Turnu Măgurele se instalează și staționează trupe sovietice (ce se vor retrage de pe teritoriul României abia în iunie - iulie 1958).
Turnu Măgurele cunoaște în următoarele decenii destinul comun al tuturor localităților din România intrate în sfera de influență a Uniunii Sovietice și trece prin toate etapele construcției societății socialist - comuniste. Cea mai mare parte din zona centrală a orașului este sistematizată și demolată pentru a se construi blocuri de locuit și clădiri publice. Populația care deținea pământuri agricole este obligată să participe la procesul de colectivizare, iar o mare parte a negustorilor și meștesugarilor orașului (așa numiții burghezi) au avut de suferit de pe urma naționalizării.

Combinatul de Îngrășăminte Chimice a fost înființat în 1962, imediat după terminarea colectivizării. Decizia amplasării la Turnu Măgurele i-a apatinut lui Gheorghe Gheorghiu-Dej influențat, din câte se pare, de Zaharia Stancu. Combinatul făcea parte din rețeaua de combinate chimice construite în toată țara pentru a deservi agricultura. La Arad, Victoria, Făgăraș, Piatra Neamț, Bacău, Târgu Mureș, Slobozia, Năvodari, Valea Călugărească și Turnu Măgurele se produceau îngrășăminte chimice complexe, amoniac și uree. Ultimele trei aveau și fabrici de acid sulfuric, un compus de bază în fabricarea fertilizatorilor agricoli.

În 1978, statul comunist decide să reducă poluarea. Pentru reciclarea haldelor de cenușe piritice se înființează, la Turnu Măgurele, Uzina de Valorificare a Cenușelor de Pirită (UVCP), ca secție a Combinatului Chimic. Uzina transforma haldele de pirită în pelete de minereu de fier destinat combinatelor siderurgice. Deși UVCP a funcționat dintotdeauna în pierdere, el avea un rol important în reducerea poluării create de industria chimică.

Ca urmare a înființării Combinatului Chimic și a creșterii necesarului de forță de muncă are loc un proces de urbanizare forțată. Procesul, specific perioadei, a făcut ca populația orașului să se dubleze în mai puțin de două decenii - dacă în 1948 populația orașului era de 11493 locuitori, în 1966 ea crește la 26409 locuitori. Pentru a acoperi necesarul locativ au început lucrările de construcție la noul cartier Taberei - cunoscut popular sub denumirea de Catanga (început în anii 1960 când, în provincia Katanga din Zair, era în toi un conflict armat) - cartier construit peste fosta cazarmă militară folosită de trupele germane în cel de-al Doilea Război Mondial. Zona centrală a orașului a fost refăcută urmând planurile urbanistice specifice sistematizarii perioadei comuniste. În această perioadă au fost construite: clădirea Primăriei, Casa de Cultură a Sindicatelor, Magazinul universal Central, Hotelul, Colegiul Tehnic "David Praporgescu", Magazinul Victoria, noua clădire a Spitalului Municipal, etc. Ca urmare a acestor modificări urbane orașul este ridicat la rangul de municipiu in 1968.

Totuși, câteva dintre clădirile antebelice și interbelice au rezistat demolărilor comuniste. Clădiri reprezentative pentru oraș precum: Catedrala "Sfântul Haralambie" (1902), Teatrul din parcul Central, Colegiul Național "Unirea" (1919), Banca Națională, Casa Angelescu, Biserica "Sfânta Vineri" (1864), Camera Agricolă azi Clubul Elevilor, Banca Cooperativei Agricole, Palatul de Justiție (1914), Turnul de Apă (1910), etc. au fost salvate de proiectele sistematizării.

În urma reorganizării administrative din 1968, municipiul pierde statutul de reședință a județului (raionului) Teleorman în favoarea orașului Alexandria.

După Revoluția din 1989 municipiul suferă un declin accentuat ca urmare a închiderii mai multor secții ale Combinatului Chimic și reducerii activității în celelalte fabrici și întreprinderi ale localității. Combinatul de Îngrășăminte Chimice este închis în 2015, după ce acesta a fost achiziționat în 2004 de grupul InterAgro SA, și se încercase reprofitabilizarea sa. La începutul anului 2020, Combinatul își reia activitatea, după o perioadă de 5 ani în care procesul industial fusese sistat. La rândul său, Uzina de Valorificare a Cenușelor de Pirită este demolată în anii 2000.

Declinul industrial și economic are ca efect declinul demografic: populația tânără se îndreaptă către orașele mai mari (Bucureștiul se află la circa 135 km de municipiu) sau, mai ales după integrarea României în U.E. (2007), în țările Comunității Europene. Sporul natural negativ și-a dus și el contribuția la declinul demografic, iar îmbătrânirea populației rezidente nu crează perspectivele unei revigorări demografice în viitorul apropiat. Ultimele trei recensăminte naționale confirmă scaderea substanțială a populației: din 1992 și până în 2011 municipiul pierduse circa 33% din rezidenți (peste 12.000 de locuitori).