Detalii

Amara este un oraș în județul Ialomița, Muntenia, România, format din localitatea componentă Amara (reședința), și din satul Amara Nouă. Se află în partea centrală a Câmpiei Bărăganului, la 7 km nord-est de municipiul Slobozia din același județ. Include în arealul său administrativ Stațiunea balneoclimaterică Amara cu caracter permanent,[4] aflată la 2 km de orașul cu același nume.

Așezare

Orașul se află în partea centrală a județului Ialomița, între comunele Grivița (Nord), Gheorghe Doja și Perieți (Vest) și municipiul Slobozia (Est și Sud).[5] Pe plan local altitudinea variază între 23–44 m

Stațiunea se află la o altitudine de 30 m[7] pe malul lacului Amara.

Căi de acces

Pe calea ferată, cea mai apropiată gară este Slobozia Veche - în orașul Slobozia - gară accesibilă pe liniile Țăndărei–Slobozia–Urziceni (la 62 km de acesta) și Călărași–Slobozia.

Orașul este străbătut de șoseaua națională DN2C, care leagă Slobozia (7 km) de Buzău (84 km).

Climă

Climatul este continental de stepă, cu veri călduroase (temperatura medie 22-23 °C) și diferențe mari de la zi la noapte. Iernile sunt relativ reci, vânturile sunt predominente iarna dinspre nord-est, caracteristic fiind Crivățul. Temperatura medie anuală este de 10,5-11 °C precipitațiile medii însumează 450–500 mm/an.

Nebulozitatea este redusă în timpul verii, cu o medie de peste 125 zile senine în timpul anului.

Cadrul natural

Structura geologică aparține depozitelor cuaternare, predominând loessul.

În ce privește flora și fauna, acestea sunt caracteristice stepei. Vegetația este predominant erbacee, predominând graminaceele leguminoasele și rozaceele, în vreme ce fauna este cea caracteristică celei de câmpie, cu mamifere, păsări și insecte specifice.

Rețeaua hidrografică este formată de pânza freatică ce dă naștere unor izvoare subterane sau de suprafață care alimentează continuu lacul Amara.

Lacul Amara este un lac natural - fost liman fluviatil[8] barat cu aluviuni, situat într-o depresiune (Crivaia) - veche matcă a râului Ialomița - care nu mai are actual legătură cu râul. Se încadrează în partea estică a unității structurale Platforma Moesică.[9]

Este alimentat cu ape de șiroire (precipitații) care spală eflorescențele produse la suprafața rocilor din Câmpia Română și de către apele subterane (freatice) încărcate de săruri (predominant sulfați și cloruri). Sulfatul de magneziu si sulfatul de sodiu dizolvate în mare cantitate în apa lacului, îi dau gustul foarte amar care maschează gustul sau sărat. Prin lipsa alimentării constante cu apă dulce tot timpul anului și prin procesul de evaporare pe fondul climatului uscat, a crescut concentrația în săruri a apei.

Lacul a prezentat o tendință de creștere a nivelului începând cu perioada 1965-1966. Valori de peste 4 m adâncime au fost atinse în anii 1970-1971; pentru a împiedica inundarea terenurilor și a construcțiilor din apropiere a fost construit un canal pentru evacuarea apei in exces. Aceastã mãsura a avut o mare influență negativă asupra salinității apei: dacă în 1887 concentrația de săruri a apei era de 89,45 g/l, în 1976 aceasta ajunsese la 7,7 g/l, ceea ce a favorizat dezvoltarea unei faune specifice apelor dulci. Concomitent s-a produs și reducerea proprietăților curative ale apei și nămolului, precum și scăderea rezervei de nămol.

Nămolul sapropelic:

Este negru (în contact cu aerul devenind cenușiu), unsuros, sărat și are un miros foarte puternic de hidrogen sulfurat. El conține 41% săruri anorganice, 39% substanțe organice și 20% apă.
Substanțele pe care le conține sunt: sulfat de sodiu, calciu, fier sau magneziu; clorură de sodiu; hiposulfit de sodiu; hidrogen sulfurat; hidrocarbosulfit; carbonat de sodiu sau de calciu; sulf liber; acetat de sodiu; nitrat de amoniu; acid formic, glutamic butiric, propilic, clorofil-rezorcin, pirocatechin si erin.
Grosimea stratului de nămol este de 30–60 cm.
Lacul are forma literei S, suprafața sa atinge 132 ha, volum acestuia fiind de 2,6 milioane mc, aria acestuia având o lungime de 4,2 km și o lățime între 200 și 800 m. Adâncimea maximă actuală este de 3 m.

Acest sit găzduiește efective importante ale unor specii de păsări protejate, fiind arie de protecție specială avifaunistică[10]. Situl este important pentru populațiile cuibăritoare și în perioada de migrație.

S-au regăsit astfel în zona Lacului Amara[11]: 10 specii de păsări care necesită conservare: egreta mică, stârcul cenușiu, barza albă, lebada de vară, eretele de stuf, chira de baltă etc.), 30 de specii de păsări care necesită o protecție strictă (corcodelul mare, rața mică, rața sulițar, pescărușul argintiu, pescărușul sur, prigoria, chira de baltă, florintele etc.) și 14 specii de păsări de interes comunitar.

Din punct de vedere fitogeografic, lacul se înscrie în subzona de vegetație naturală a stepei, mult modificată în prezent datorită agriculturii și pajiștilor antropice.

Lacul este proprietate de stat fiind în administrarea RA Apele Romane -SGA Ialomița.

Istorie

Atestare și dovezi arheologice

Descoperiri arheologice[6] atestă existența așezărilor omenești pe teritoriul ocupat astazi de orașul Amara, înca din perioada neoliticului târziu (obicte de ceramică specifice culturii Boian - faza Giulești);

Arealul a fost atestat documentar încă din timpul domnitorului Matei Basarab, care a înzestrat mănăstirea ridicată de el în Slobozia cu numeroase terenuri pe marginea lacului Amara. Documente scrise se păstrează din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea (acte de schimb de terenuri, hrisoave domnești, hotărnicii, etc.). În 1864 prin secularizarea averilor mănăstirești, aceste terenuri au fost preluate de stat.

Primele așezări stabile în actualul teritoriu al localității au fost consemnate în anii 1857-1859, când s-au stabilit aici grupuri de mocani veniți din părțile Făgărașului și Muscelului, cărora li s-au adăugat alte grupuri de păstori între anii 1864-1866; aceștia și-au construit bordeie și colibe în preajma lacului, formând un cătun numit atunci Bășica Galbenă sau Movila Galbenă.

Localitatea actuală

Localitatea a luat ființă între anii 1879-1882 (când a și fost atestată documentar), prin împroprietărirea participanților la Războiul de Independență al României și a tinerilor căsătoriți. Au primit pământ atunci peste 300 de familii provenite din județele Buzău, Prahova și Ialomița.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Amara era un cătun cu 190 de familii al comunei Slobozia[13] Veche. Din 1903[6] Amara a avut statut administrativ de comună, în componența sa intrând și satul Motalva. În 1925 Anuarul Socec consemnează comuna Amara în plasa Slobozia a județului Ialomița, cu 2098 de locuitori.

În 1950, comuna Amara a trecut în administrarea raionului Slobozia din regiunea Ialomița - care după 1952 a intrat ]n componența regiunii București. În 1968, comuna, având în compunere satele Amara, Amara Nouă și Motalva, a revenit la județul Ialomița, reînființat.

Între anii 1974-1977 a primit locuitorii satelor desființate Motalva și Amara Nouă în partea estică.

Din aprilie 2004 stațiunea a devenit oraș, potrivit Legii nr. 83 din 7 aprilie 2004.