Detalii

Istorie

Zorii istoriei în spațiul geografic care conturează municipiul Calafat și satele componente – Basarabi, Golenți și Ciupercenii Vechi - au evidențiat existența unei populații statornice așezată în vatra susmenționată din cele mai vechi timpuri, o populație cu cultură materială și spirituală proprie. Cercetările arheologice confirmă diferențierea socială în sec. III-I î. Hr. și în sec. I d. Hr., ca și legăturile tot mai active cu romanitatea balcanică, inclusiv prin punctul de trecere a Dunării din dreptul Calafatului.

Prima atestare documentară păstrată, referitoare la Calafat, datează din 1424: Vama de la Calafat, care în secolele XV-XVI devine punctul de tranzit cel mai important pentru comerțul Țării Românești cu Peninsula Balcanică. O altă atestare documentară datează din vremea lui Basarab cel Tânar–Țepeluș (noiembrie 1477 – septembrie 1478). Acesta, la 3 aprilie 1480, întărește Tismanei, unde era stareț Matei, vama de la Calafat cu târgul, ca și alte vămi și bălți. Din 30 aprilie 1502 datează un alt hrisov, dat de Radu cel Mare (1495-1508), care întărește Tismanei, al cărei egumen era Ioanichie, „vama de la Calafat, ca să fie de ocină și de ohabă și să ia vama de la Calafat”. Tot din primii ani ai secolului al XVI-lea datează alte două hrisoave domnești, prin care se întărea mănăstirii Tismana vama de la Calafat. La 26 iunie 1508, Mihnea I cel Rău întărește mănăstirii vama de la Calafat, care a fost a Tismanei încă de la bătrânii domni, iar la 1 mai 1510, din Târgoviște, Vlad cel Tânăr o dă ieromonarhului Ioanichie și călugărilor de la Tismana. La 10 mai 1523, Vladislav al III-lea, dă poruncă mănăstirii Tismana „ca să fie volnici călugarii din Sfânta mănăstire Tismana să-și ia vama de sare de la Vadul Vidinului de la valahi”, iar un an mai târziu, tot acesta, întărea egumenului Istratie și călugărilor Tismanei „vama de la Calafat cu târgul și balta Bistreț cu vamă”, ca și altele, „pentru că le-au fost vechi și moșteniri de la bătrânii domni”. Asemenea acte de danie, sau mai exact de reîntărire a stăpânirii asupra vadului de la Calafat, au mai fost date de către Moise Vodă (12 mai 1529) și Mircea Ciobanul (26 aprilie 1547), Petru cel Tânăr (17 aprilie 1568). Din cercetarea documentelor epocii, rezultă că în secolele XIV–XVII Calafatul constituia punctul terminus al unui drum comercial important, cunoscut și sub numele de „Drumul sării”, poziția lui geografică oferind condiții optime pentru desfășurarea unui activ comerț de tranzit. De aici produsele excedentare ale Țării Românești ajungeau în Peninsula Balcanică, până pe țărmurile Adriaticii și tot pe aici, mărfurile negustorilor turci și greci pătrundeau în Muntenia și mai departe, în Transilvania și Ungaria. Prin vama de la Calafat se trimiteau în Imperiul Otoman mari cantități de cereale, vite, cai, oi, pește, sare, vin, ceară, miere, cherestea. Prin același punct intrau în țară obiecte de îmbrăcăminte și podoaba, stafe orientale, covoare, mirodenii. Importanța care se acorda Calafatului în secolele XVII–XVIII era determinată și de faptul că, fiind așezat în fața Vidinului și la răscruce de drumuri, prin el se scurgeau mărfurile ce veneau sau plecau din părțile de apus ale Bulgariei, Macedoniei, vestul Serbiei și chiar de mai departe, în Ragusa și Dalmația. Tot de la Calafat se putea face ușor legătura cu Craiova, pe unde trecea principalul drum comercial care străbătea Oltenia de la est la vest (București – Pitești – Slatina – Craiova – Cernet - Varciorova). Mărfurile pornite de la Calafat puteau astfel să ajungă fie la Târgu Jiu și de aici prin pasul Vâlcan în Transilvania, sau, trecând prin Slatina, urmau drumul pe Valea Oltului până la Sibiu. Indiferent de una sau alta din ipoteze privind istoria orașului Calafat, cert este că așezarea datează din epoci străvechi, cumulând de-a lungul mileniilor paleolitice și neolitice, în epoca fierului și pretracică, valorile anticelor civilizații din spațiul egeeano-carpatic.

Ipoteza originii genoveze

B. P. Hasdeu a fost primul istoric care a emis ipoteza originii genoveze a Calafatului medieval. La rândul său, A.D. Xenopol, îmbrățișând ideea lui Hasdeu, a susținut că genovezii „par să fi întemeiat porturile dunărene Giurgiu, așa numit San Giorgio, patronul Genovei și Calafatului, de la calafatare – a unge corăbiile cu duhot”. Este, de altfel, perioada când traficului intens pe Dunăre i se adaugă negustorii genovezi, ca urmare a încheierii tratatului de la Nymphaion, dintre Genova și Imperiul Bizantin, din 13 martie 1261. Originea genoveză este susținută și în alte lucrări mai vechi sau mai noi; amintim, între acestea, pe cea scrisă de C. Buchholtzer și P. Rotaru, lucrarea „Pe firul Dunării. De la Baziaș la Marea Neagră”, „Dicționarul geografic al județului Dolj”, „Dunărea. Privire istorică, economică și politică”. În sfârșit, amintim lucrarea lui Al. Cebuc și C. Mocanu, care pledând pentru aceeași ipoteză, susțin că genovezii, concurenții venețienilor, ajutați de moldoveni, împing comerțul lor pe Dunăre până la Calafat, servindu-se de diferite nave.

Ipoteza originii bizantine

Originea bizantină a numelui așezării este susținută de mai mulți istorici, printre care Nicolae Iorga, care afirmă că denumirea de Calafat ar veni de la un nume grecesc de persoană, anume Kalafatis, nume foarte răspândit în Bizanț.

Tot pentru originea bizantină a toponimicului Calafat se pronunță și autorii unei lucrări de istoria bisericii române, care susțin că „pe Dunăre, bizantinii au dat denumirile grecești localităților… Maglavit, Calafat, Corabia, Zimnicea etc.”

Ipoteza originii în activitatea de călăfătuire

C.C. Giurescu, după ce menționează existența Calafatului „înainte de Basarab întemeietorul”, deci sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIV-lea, arată că denumirea de Calafat „redă exact grecescul Kalafatis, care înseamnă cel ce smolește vasele”. În acest loc, presupune C.C. Giurescu, trebuie să fi fost o „escală, o schelă… unde se încărcau grânele Olteniei și se călăfătuiau vasele”.
Faptul că denumirea Calafat vine de la activitatea de călăfătuire a navelor este confirmat și de existența unei așezări în Spania cu numele de Calafat, unde se știe cu precizie că în trecut a existat un atelier de călăfătuire (și în spaniolă există verbul calafatear însemnând a călăfătui).

Legenda locală

Legenda locală pledează pentru ideea că străvechea așezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Potrivit unei legende, în secolul al XI-lea, mai precis prin anii 1040–1042, un oarecare Mihail Calafat, meșter în arta călăfătuirii, găsind pe aceste meleaguri o așezare propice pentru executarea meseriei sale, ar fi înființat, pe malul Dunării, un atelier pentru repararea și smolirea corăbiilor, fapt care a făcut ca navigatorii bizantini, iar apoi și cei genovezi, atrași de iscusința sa, să-și aducă vasele pentru a fi reparate. Potrivit aceleiași legende, locul unic unde se efectua operațiunea de călăfătuire era la debarcaderul de lânga această așezare care, ulterior, a primit numele de Calafat.